Pentru oltencele de la tara, decembrie este luna grea. 1 – Ziua Nationala, 6 – Sfântul Nicolae, 7 si 8, o scurta odihna dupa petrecerea din neam sau din vecini. Iar de aici incolo, pâna in ianuarie, dupa Sfântul Ion, femeile nu mai prididesc cu treaba. Varuit, spalat, dereticat, gatit, grijile se tin de capul lor ca scaiul, de abia au timp sa rasufle.
In toata comuna Murgasi, n-ai loc sa arunci un pai de câte femei harnice intâlnesti! Cu broboada innodata-n barba, cu sortul dinainte si cizme de cauciuc numai bune de alergatura prin noroaiele ulitelor, tarancile se-nvârt ca titirezul cât e ziua de lunga. Ba sa toace la pasari, ba sa le taie si sa le bage-n oala, ba sa duca la scoala copiii, ba sa-i ia, ba sa spele ciorapii barbatilor, ba sa-i cârpeasca. Acum, in decembrie, e mai rau ca niciodata! Ca, pe lânga trebaluiala obisnuita, pe lânga smotrul zilnic din batatura si de la coada cratitei, muierea de la tara trebuie sa se pregateasca si de Sarbatori. Lucru pe care ea il stie insa ca nimeni alta din buricul orasului, cu hipermarketul la botul masinii si sarmalele cumparate-n tipla!
In lipsa de „altceva“…
Neintrecuta in astfel de treburi e tata Profirica. Sta-n Balota de Jos, dar o cunoaste toata comuna, din marginea Murgasiului pâna sus, in Rupturile. Are 68, dar zbârnâie ca una de saispe. Oasele i-au cam ruginit. Si nici nu prea mai vede. Dar când e vorba de treaba – si mai ales de asta de Craciun si Anul Nou – n-o razbeste nimeni. O face ca la carte, adica tot cu priceperea si sârguinta de acum o jumatate de veac, când era fata la ma-sa-n casa.
„La vremea aia erau alte timpuri…“, isi aminteste taranca, intre doua trebi: rânitul la vaca si intinsul rufelor pe funie, in curte. „Se stia ordinea fiecarui lucru, se faceau toate in casa, nu erau masini de curatenie, nu erau chimicale de spalat. Cu lesie, cu sapun de casa, cu baliga de la animale – asa se facea curatenia. Iar fetele mari puneau mâna, nu stateau la discoteca, la cafele si tâgarii, ca acum. Noi eram sase fete la parinti si toate faceam treaba de ne dureau spinarile de la munca. Nu de la dans si de la prostii!“.
Cu zâmbet strâmb si plin de intelesuri lumesti, femeia isi potriveste sortul peste mijlocul gros. Sufla apoi greu de la efort, sa prinda puteri. Râde.
„Treaba tot noi am ramas s-a facem, astea mai batrâne, care nici picior nu mai avem de aratat, nici cui… Barbatii ni s-au pleostit, noi am intepenit, deci n-avem decât sa muncim. Iar de Paste si de Craciun, cum am invatat de la batrâni, n-avem odihna“, zice tata si se apuca sa insire tot ritualul de Sarbatori. Cu câte o vorba de duh ici-colo, sa para treaba mai usoara.
Baliga de cal face dusumeaua noua
„De joia de dupa Sfântul Nicolae incepe spalatul. Nu ramâne nimic“, turuie tata, cunoscatoare. „Covoare, presuri, velinte, scoarte, perdele, cearsafuri, paturi, haine. Cine are masina de spalat termina treaba repede. Da’ la noi, la tara, femeile au mai degraba albie de lemn ori lighean. In apa incalzita pe vatra, le inmoaie pe toate cu sapun de casa si le iau la mâna, afara, in frig… Cât stau sa se usuce, incep cea mai importanta treaba: varuitul. Peste tot si in orice colt de casa, in toate odaile, in bucatarie, si chiar pe-afara, sa ne afle Craciunul curati si frumosi. Pe jos, pe-acolo unde e pamânt in loc de gresie – cum e la oras – se spoieste cu palma sau lemnul baligarul de cal inmuiat in apa. Se netezeste bine si se face dusumea noua, tare si dreapta ca de ciment, nu din chimicale, ci natural, cum se facea odata, când apucau oamenii suta de ani. Eeh, acu’ sa zic multam daca traiesc pân’ la saptezeci… Apoi se curata tot: geamuri, usi, praguri, ce mai, se face curatenie generala, cum se zice. La sfârsit se pun la loc toalele curate, iar casa e ca noua in numai câteva zile si numai de mâna muierii!“, isi lauda baba Profirica vrednicia si indemânarea. Ia o pauza. Continua apoi fara sa se-ncurce, de parca ar citi reteta de pe carte.
„De Ignat, pe 20 decembrie, se taie porcu’. Pe asta inc-o mai poate face Borcan, barbatu-meu“. Râde. „Se opinteste-n el – cum stia la tinerete“, râde iar, „ii taie beregata. Inainte il acoperea cu paie si-i da foc. Acum, ca ne-am modernizat si noi, il pârleste cu butelia si-l râcâie. In timpu’ asta eu pun apa la fiert si spal porcu’. Il transam, il dam cu sare. Si cât bea Borcan o tuiculita fiarta – si mai lunga – eu ma apuc de restu’: iau matele, le spal, le descurc le pun cu sare, umplu caltabosii: ficati, plamâni, inima si o buca’ de carne de sub barbie. Apoi pun de pomana porcului – frig o tigaie de carne, tai niste sorici si desert un ceaun de mamaliga. Sa tot manânci dupa atâta munca!…“
Unele cu gatitul, altele cu privitul…
Treaba de Sarbatori nu e insa nici pe departe terminata, pentru muierea de la tara. Isi lasa doua, cel mult doua zile si jumatate sa se odihneasca nitel – facând cumparaturile necesare adica. Dupa care femeia trece din nou la munca. „Pe 22 seara ma apuc de mate: le umplu cu ficati, plamâni, inima si o buca’ de carne de sub barbie. Pe 23 – de sarmale. Toc carnurile, ceapa, varza, le invelesc. Framânt si niste cozonaci, cornulete si alte dulciuri. Pe 24 coc pâine, iar in noaptea de Ajun, când primesc colindatorii si impodobesc pomu’, sarmalele fierb, se asaza caltabosii“.
De Craciun – trei zile mari si late – femeile n-au treaba. E drept ca urmeaza programul obisnuit de „ia-te masa, pun’-te masa, deretica iar prin casa“. Dar astea nu se pun – zice tata invatata cu destinul – sunt maruntisuri. Pe 28 insa, munca incepe din nou. „Atunci fac cârnatii, ii pun la fum sa se usuce. Ii fac cu mâna mea, nu ca astia de la oras, care n-au vazut un mat de porc in viata lor! Ele mai bine se duc la magazin si-l cumpara de gata decât sa se murdareasca, asa, ca la tara. Da’ au cârnatii acelasi gust? Intre timp topesc carnea. De coasta si muschi pun intr-o galeata, cârnatii in alta. Daca au venit copiii si neamurile si n-a mai ramas nimic de la Craciun, o iau de la capat: cu sarmale, cu cozonaci, cu pajituri. In plus, acuma fac si niste piftii si salata boeuf. In seara de Anul Nou, pun friptura la cuptor, cât primesc cu Plugusorul, Capra si Ne dati ori nu ne dati. Mai fac putina ordine, schimb si eu paturile, ma spal pe mine si pe barbat, sa ne prinda Noul An curati si frumosi. Cu asta, terminam treaba noi, femeile. Pâna la Sfântul Ion mâncam, bem si spalam vase. Iar dup-aia, pâna se desprimavareaza, nu mai avem nimic de facut. Sa cârpim, sa toarcem la ciorapi, sa implimbam vacile… lucruri de-ale noastre de la tara… Ca la oras… Uite, sa-ti zic una:
Vine nora in vizita la tara, la soacra-sa. Dorm ele, se scoala: soacra cu noaptea-n cap, nora mai pe la amiaza. Si se-ntâlnesc amândoua colea, in tinda, una cu matura-n mâna, ailalta cu cafeaua. Tace soacra, tace, pân’ la urma zice. «Fata mea, eu nu te cunosc si, ca sa ne-ntelegem, zic sa-mi spui si mie ce narav ai, sa stiu cum sa te iau». Nora: «Ba, mamica, spune mata, ca esti mai batrâna». «Bine. Uite, când m-oi vedea ca acum, cu basmaua innodata in crestet, sa te feresti din ochii mei!… Tu?» «Mamica, asculta: Ies afara pe balcon/ Stau picior peste picior/ Fumez Kent si beau cafea/ Ma doare-n cot de basma!…»“.
